28 iunie 2017

Muzică, nori și viață

Recenzie de carte

„Atlasul norilor” – David Mitchell


Titlu: Atlasul norilor
Autor: David Mitchell
An apariție: 2012
Nr. Pagini: 632
Editura: Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei
Tip copertă: broșată
Traducere: Mihnea Gafița




Descriere:

Romanul Atlasul norilor trasează o hartă la scară mare a pasiunilor omenești, survolate într-un periplu halucinant, care pornește din Pacificul de Sud, aflat sub spectrul colonizării în secolul al XIX-lea, și ajunge în viitorul postapocaliptic. Șase povestitoriconstruiesc tot atâtea universuri despărțite de timp și spațiu, însă nu etanșe, pentru că le leagă noduri vitale.
Un notar american care explorează insulele proaspăt colonizate din Mările Sudului; un muzician care încearcă să își inspire maestrul în scopuri nu tocmai nobile; o jurnalistă care salvează lmea de la un dezastru nuclear; un editor care descoperă un bestseller periculos; o clonă creată în sistemul sclavagismului modern ー toți acești povestitori savuroși trasează cercuri narative în jurul dramaticei istorii orale a unei insule postapocaliptice. Planurile se întretaie în puncte nevrlagice care sunt de fapt marile teme ale romanului: voința de putere, canibalsimul civilizației, felul în care trecutul e mereu rescris de către cei care stăpânesc prezentul. Dens, dar translucid, grav, dar colorat, Atlasul norilor explorează violența mai multor lumi care o alcătuiesc pe a noastră, pornind de la ideea că „orice credință e un câmp de bătălie”.

Părerea mea:

Deși nu obișnuiesc să fac recenzie unei cărți imediat după ce o termin de citit, habar nu am din ce motiv(e), această carte este un caz aparte și scriu această recenzie la doar câteva ore după ce am terminat cartea. De ce este o carte aparte?

Pentru că este un roman deosebit de drag mie! O carte scrisă cu o măiestrie deosebită, construită atât de atent și de migălos. Pe scurt, o adevărată operă de artă, din toate punctele de vedere.

După cum ați aflat din descriere, firul narativ este împărțit între cele șase personaje principale, poveștile lor având loc la distanță de câteva zeci de ani și totuși, cumva, legate între ele în moduri în care nici nu v-ați putea gândi.

Stilul autorului este atât de complex și de întortocheat, dar nu tipul de scriitură din care să nu înțelegi nimic, ci tipul acela în care înțelegi și savurezi fiecare cuvințel în parte, un stil care ascunde secrete în spatele fiecărei propoziții aparent simple, un stil minunat pe care l-am îndrăgit încă din primele pagini. (Chiar sunt curios cum este stilul lui în engleză și abia aștept să îl gust, ținând cont că recent am adăugat la biblioteca mea un alt roman iscălit de el, în limba engleză!)

Autorul abordează diferite moduri de expunere de-a lungul romanului, captând astfel atenția autorului într-un mod în care nu mulți reușesc să o facă! Există, astfel, părți sub formă de jurnal, scrisori, interviu, povestiri atât la persoana întâi cât și a treia.


„Tot ce e sacru e și o ascunzătoare perfectă pentru ce e profan.”

Nu o să mă apuc să vorbesc despre fiecare personaj în parte. Nu doar din cauza faptului că ezistă 6 personaje principale, ci și pentru că aș putea vorbi despre ele la infinit, atât de bine sunt conturate și atât de mult am putut să le admir.

Provenind din clase sociale diferite, trăind în timpuri și locuri diferite, după legi și principii diferite, personajele au câteva lucruri în comun: dorința lor de a cunoaște adevărul, sclipirea aceea de inteligență rar întâlnită și... înca alte câteva lucruri pe care ar trebui să le descoperiți singuri, citind romanul.

„— O fantezie. O nebunie!Toate revoluțiile sînt așa pînă cînd au loc, după care devin fapte istorice inevitabile.”

Ideile de bază ale acestei cărți nu sunt altceva decât probleme chestiuni cu care omenirea se confruntă încă de la începuturile ei, în măsură mai mare sau mai mică. Nu se transformă însă într-un documentar sau într-un jurnal de știri despre luptele politice, corupție sau Războiul rece, ci sunt construite niște povestiri foarte originale.

Este tipul de roman la care, după ce citești anumite secvențe, închizi cartea, o așezi lângă tine și pur și simplu stai și te gândești ce te faci cu viața ta. Tipul de roman la care râzi, stai cu sufletul la gură, plângi cu lacrimi de crocodil, dai cu pumnii în pereți de ciudă și te întrebi ce a făcut omenirea ca să merite un autor atât de genial cum e David Mitchell.


Un alt lucru ce l-am observat și apreciat la cartea asta a fost traducerea excepțională, care se datorează lui Mihnea Gafița! Felicitările mele! După ce, în ultima vreme, am citit câteva romane traduse destul de prost, cu multe greșeli sau exprimări simpliste, munca lui Mihnea a fost o adevărată binecuvântare.

Simt că nu am reușit să exprim îndeajuns toată admirația care o am pentru această carte, dar, cum am spus și la început, pur și simplu nu îmi pot găsi cuvintele pentru a scrie mai mult. Sper totuși că v-am convins că merită citită.



Nu mai este nevoie de nici o altă concluzie decât de aceste două cuvinte: CITIȚI CARTEA!


Notă:




Alte cărți scrise de același autor:
     

2 comentarii:

  1. Inițial titlul mi-a atras atenția, mă așteptam la câteva chestii mirobolante... Și apoi tema postapocaliptică m-a cam „îndepărtat” de gestul punerii ei pe listă, însă citindu-ți recenzia mi-am dat seama că e vorba de muuultă aventură și, nu știu de ce, simt că ar fi o carte pe gustul meu. O pun, deci, pe listă, chiar dacă tema postapocaliptică nu m-a atras aproape niciodată (poate doar prin clasele primare când eram obsedată de chestii de genul ăsta).

    Felicitări pentru recenzie și mulțumim pentru recomandare, Oni! ^.^

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Tema postapocaliptică e abordată doar în două din cele 6 fire narative și în unul din ele nu este nicidecum ca în romanele postapocaliptice obișnuite, așa că eu zic că ar trebui să îi dai o încercare!

      Eu mulțumeeesc, Simina! >:D<

      Ștergere